V-am povestit despre momentul în care, în timpul pandemiei din 2020, dădeam cu motocoasa prin curtea împrumutată și ascultam la căștile mele cu “noiz chensăleișăn” cartea profesorului Massimo Pigliucci, “How to be a stoic” în care tot zicea despre ce putem și ce nu putem să controlăm, după cum zicea Aurel?
Cam pe atunci am primit confirmarea că suntem călători în timp. Noi și câțiva alții ca noi, cimpanzeii… apropo, ati văzut cum cimpanzeii au cuvântul “zeu” în denumire?
Gata cu întrebările! Noi suntem cei care putem să reflectăm asupra timpului: asupra trecutului, prezentului și viitorului, și mai mult, putem să le zicem pe nume.
Am înțeles din literatura de cancan că ar exista două mari obiceiuri de spălare: unul tipic pentru cei care și-au dezvoltat obișnuința de a face duș de dimineața și alții “de cu” seară.
E drept, am auzit și de câtiva inorogi care fac duș și seara, dar și dimineața. Din orice categorie ai face parte, sunt convins că te-ai trezit cel puțin o dată, în duș fiind, cum plecai din prezent și călătoreai fie în trecut, fie în viitor. Doar putină apa prea fierbinte sau prea rece te trezea și îți amintea că ești aici, în prezent.
Cam asta simt în fiecare zi. Și uimitor, nu doar în duș, ci pe parcursul întregii zile. Sunt aproape convins că suntem cu toții ceva mai mult decât niște cimpanzei care pot să înțeleagă atât trecutul, prezentul și care pot să anticipeze și să planifice viitorul.
Întrebarea, că se pare ca articolul asta este mai mult despre întrebări decât despre răspunsuri, este dacă putem să fim productivi sau măcar constructivi, pentru propria noastră existență, când călătorim în timp.
M-am îngrijorat când am cunoscut oameni care planificau în permanență ce vor face, în așa detaliu, încât te întrebai dacă mai are rost să faci altceva decât să-ți iei un scaun, o bere și să joci jocul așteptări, timp de-o viață.
Pe deoparte mi se părea că erau ignoranți ai dihotomiei controlului despre care vorbea Aurel si Epictetus. Eu am realizat despre mine că atunci când dau dovada de anxietate, fără de magneziu, stau și meditez profund asupra viitorului.
Norocul meu este că habar n-am ce e de făcut și doar meditez.
Mă păcălesc uneori că dacă am un plan sunt în control a ceea ce mi se poate întâmpla.
Nu-i așa? Trebuie să se întâmple conform planului, că doar am planificat!
Adesea, când călătoresc în viitor ignor că și realitatea călătorește cu mine. Și dacă asupra lucrurilor ce țin de mine, am ceva control, asupra realității exterioare am prea puțin.
Ce am observat e că dacă mă las copleșit de incapacitatea mea de schimba viitorul, devin anxios, fricos și incapabil de a acționa. Moment în care, tot gândind la viitor, pot concluziona că pericolul celor care trăiesc planificând viitorul este să devină fie prea anxioși, fie inerți de-a dreptul.
Sunteți curioși ce mi se întâmplă când aleg să călătoresc în cealaltă direcție, spre trecut? Reflectez asupra lucrurilor întâmplate, mă uit cu admirație unde am fost, dacă a fost bine, cât de rău sau bine a fost în general și cum acel trecut s-a schimbat.
Regret. De parcă trecutul era ceva mai controlabil. Acum, privindu-l din viitor, e ușor de anticipat. Într-o formă sau alta regret că nu am acționat atât de bine pe cât aș fi putut și cum mi-aș fi dorit astăzi.
Doamne, dăruiește-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba, și înțelepciunea de a face diferența dintre ele.
Îi zice “rugăciunea serenității”. A fost adoptată de Alcoolicii Anonimi. Se potrivește de excepție oricărei forme de dependență, chiar și de dependență de trecut sau de viitor.
Pentru că am asimilat gândul unuia dintre voi că ar fi mai bine să scriu mai puțin și mai ușor, las aici doar acest gând.
Deci, prezentul, care pare soluția de compromis dintre anxiosul viitor și trecutului deprimant, nu e la fel de periculos și distructiv?
Dar ce se întâmplă dacă ignoram trecutul, cum adesea avem tendința să o facem, să uitam istoria, să uitam greutățile și răutățile? Ce se întâmplă pe de celaltă parte dacă ignoram orice posibilă transformare, orice încercare oricât de irealizabilă să schimbam o formă viciată și eronată într-una altfel?
Cât de câștigați și echilibrați vom fi dacă vom trăi fiecare moment cu realizarea faptului că totul este temporar, că vom muri, că vom suferi, că nu putem controla viitorul și că deja trecutul nu contează mai mult decât o poveste.
Apoi am realizat că poate am stat eu prea mult în 2020.