Când l-am văzut prima dată pe Yuval Harari în carne și oase, ascuns în spatele unui pupitru, am ras în barbă de mesajul pe care îl comunica postura sa.
Îl puteai încadra cu ușurință în stereotipul liceanului tocilar scos la tablă să-și prezinte proiectul special la care lucrase cu mămica. Nimic rău în asta, și eu m-am simțit de vreo două, trei ori, la fel.
Doar că Harari vorbea despre cum Homo Sapiens e pe final de existență și cum s-a cam terminat cu această specie așa cum o cunoaștem noi. Zicea că azi suntem înconjurați de “borgi”, că transformarea a început de ceva timp, cu tehnologia aproape lipită de corpurile lor și că în scurt timp vom abandona în întregime corpurile noastre pentru confortul lumii fără de boală.
O lume în care deja ne-am refugiat parțial îndată ce lumea asta, fizică, s-a îmbolnăvit. Și ne-am mutat, în această lume, în spatele unor dispozitive conectate și mereu aprinse.
Această din urmă a devenit casă noastră. Unii s-au simțit dezrădăcinați când au trebuit să părăsească casă lor fizică, pentru a se mută în curtea virtuală. Alții nu au simțit vreo diferența notabilă și s-au simțit la fel în spațiul virtual.
Aceștia din urmă părea că erau mutați de ceva timp acolo și doar din când în când mai făceau câte o excursie în realitate.
Noi, când s-a sunat de pandemie, ne-am făcut bagajele și am plec din București, ne-am mutat la Breaza. Aer curat, curte, casă părintească, fie și cu brizbrizuri de secolul 21, ne-am simțit tot “întorși acasă”, în casă de unde adolescenți am fugit însă cât ne-au ținut picioarele.
Și uită-ne acum, după 20 de ani refugiați, cu doar o parte din lucrurile noastre la purtător, în sigurul loc în care ne-am simțit în siguranța, care a devenit temporar acasă. Apoi după 20 de ani de stat în chirie, eram obișnuiți ca acasă e acolo unde suntem împreună.
Cum observam această realitate îmbolnăvită, am ajuns la un calcul care mi-a dat puțin peste cap convingerile de până atunci: ce ar trebui să faci să petreci mai mult timp acasă și ce ai avea nevoie să faci păstrându-ți libertatea.
Și atunci am înțeles care este diferența dintre cele 3 dimensiuni ale acestor libertăți: chirie, proprietate și închiriere de la bancă, sau proprietate pe datorie.
Înainte să realizez treaba asta cu libertatea m-am luptat adesea în argumente cu vecini, prieteni, colegi în încercarea de a le explică că eu investesc acum în a trăi și nu sunt pregătit să investesc în patru pereți și o bucată de pământ.
Gândul asta mi-a amintit de Harari, care în cartea Homo Deus - Scurtă istorie a viitorului amintește cum umanitatea s-a împărțit în cei care s-au oprit pe o bucată de pământ și au revendicat-o și ceilalți care au acceptat că nu au pământul lor și au ales să fie mereu călători, permanent în vizită, permanent nomazi.
E ușor de intuit că cele două “specii” când se întâlneau nu erau tot timpul foarte prietenoase una cu cealaltă. Aveau totuși interese , așteptări, nevoi și convingeri diferite.
Pandemia mi-a dat printre multe alte cadouri și asta: experiența că în momente incerte simți nevoia să ai ceva de care să te ancorezi.
Sigur, ar merge un loc unde să poți să pui o priză fără să ceri voie, să cureți un jgheab și să te bucuri pentru orice proiect executat mediocru dar cu mâinile tale. În același timp să continui să te refugiezi în micile fericiri ale momentului, trăind cu speranța că tu și ai tăi vor rămâne cât mai mult timp sănătoși.
Și poate mai important un loc unde caracterul temporar al unui lucru să fie decis de către tine.
Surpriza a fost că, spre deosebire de anii în care nu aveam nicio șansa să fac rost de un avans decent, acum s-a putut. Iar veniturile mele de antreprenor au fost în cele din urmă băgate în seamă. Mulțumesc, Raiffeisen!
Nu trebuie ignorat nici Grant Cardone care spune că imobiliarele au fost inventate de bănci că să aibă pretext să împrumute bani. Am păstrat asta în minte, dar cum în 2008 eram aproape de 15 bănci, de partea lor, vânzând credite, când pe lângă că mi-a luat câțiva ani buni să-mi revin, le-am înțeles durerea și justificat existența.
Mi-am luat inima în dinți și am experimentat pe pielea mea creditul pentru casă. Apoi, orice experiență, oricât de decentă ne amintește de faptul că trăim în România, după câteva luni bune de căutat și “vizionat”, am rămas în așteptare cu banii în buzunar.
Bine, am așteptat cu banii în buzunarul băncii și cu promisiunea că mi-i va da. Și asta timp de 8 luni de când am zis “da, o luăm”. Pentru că cei care au construit casă de lângă pădure, lac și aproape de București așteptau și ei să se conecteze la utilități, cu bunăvoința mai sus pușilor.
Ați crede că după ce am făcut cea mai mare plată unitară din viață mea, de până acum, toate utilitățile sunt în casă și mă așteptă să dau drumul la apă caldă și să confirm că și gazul și energia electrică și apă sunt pe poziții? Ei bine, nu e așa.
Am semnat cu promisiunea informală că vor fi puse în următoarele săptămâni. În principiu până trebuie să revenim pentru a duce copiii la școală și la grădinița. Până atunci ar trebui să fie funcționale. Și asta este motivul pentru care e românul credincios; că astfel de situații se rezolvă doar cu “Doamne ajută”.
Poate până atunci montăm și dușul, că ce faci cu apă, electricitate și gaz dacă nu poți să te folosești de ele, nu? Avem încredere în meșteri.
Am trăit intens treaba asta cu casă mea, cu locul meu, cu mersul cu cortul forțați de context. Și apoi am văzut imaginea de mai jos și mi-am imaginat cât de greu ne-a fost de-a lungul istoriei civilizației să alegem dacă să rămânem pe loc sau să mergem mai departe.
N-am plecat. Am decis să rămân, momentan.
Vă propun un exercițiu de imaginație, plecând de la imaginea de mai sus. Dacă nu ar există avioane, mașini sau vapoare care să circule atât de repede, ai avea nevoie să mergi sute de zile pentru a ajunge dintr-un loc în altul, cu tot alaiul. Și n-ai fi putut să ajungi chiar oriunde.
După un timp proviziile s-ar fi terminat, ți s-ar fi făcut foame, sete, somn, ai fi fost nevoit să ceri ajutorul și dacă nu l-ai fi primit ai fi recurs înfometat la orice formă de a-ți satisface aceste nevoi de bază.
Nu e de mirare că în mai toate filmele SF pe teme apocaliptice, lipsa tehnologiei se transformă în drumuri lungi, de multe zile, cu peripeții.
Mai trist e că cei pe care i-ai fi întâlnit nu ar fi fost neapărat cei mai prietenoși, că ar ține și ei să nu piardă teren în fața fricilor și a necunoscutului. Bine că majoritatea dintre noi au evoluat și asta nu se mai întâmpla asta.
Acum avem bănci în care să ne ținem banii, avem garanția că ne putem parca la un hotel cu reguli prestabilite, avem electricitate, avem unde ne opri să luam masa, avem apă și o putem găsi aproape oriunde la un preț decent, și bineînțeles toate resursele necesare pentru a ne deplasa de colo colo într-un timp relativ scurt.
Dacă pleci de la acest gând, e mult mai simplu să te duci în aeroport, și în ciuda oricărei greve, oricărei întârzieri din cauza condițiilor suplimentare impuse de pandemie sau a vremii urâte, tot ajungi pe partea cealaltă a pământului într-un număr decent de zile.
Și cu ocazia asta poate înțelegi mai mult pe cei care sunt în tranzit, voit sau nu, și nu îi mai judeci așa aspru.
Noi trăim înconjurați de atâta tehnologie de care ne mirăm doar la început și apoi o abandonăm când percepția noastră despre aceasta se modifică.
Ții minte acel telefon revoluționar, prezentat de tipul ăla slăbuț îmbrăcat cu negru, care îți permitea să faci lucrurile alea minunate acum câțiva ani, și care acum a devenit o bucată de plastic cu metal, bun de dat înapoi, de reciclat iar dacă decizi să-l dai de pomană, te simți puțin aiurea că “oricum nu are ce să facă cu el”?
Tot trag la cartea lui Peterson cu 12 reguli și am ajuns la un capitol în care spune exact asta. Cum că toată viață noastră devine atât de haotică dacă ne lipsesc câteva elemente esențiale pe care nici nu le mai numim tehnologie.
Pe care le acceptăm fără a ne imagina cum ar fi lumea noastră fără ele și pe care le simțim prezența, paradoxal doar când lipsesc sau nu funcționează. Electricitate, apă. Și frății lor apropiați gaz, internet și stocuri. Da, și mă refer de la hârtie igienică și până la cereale și la toate cele care vin “prin curierat”.
Banii vin abia după, căci oricâți bani ai avea dacă lipsesc astea de mai sus, ești redus la același nivel, tu și toți semenii tăi cu și fără bani. Un fel de egalitarism pe “default”.
Sigur, ajută să poți să ai șansa de a cauta alternative, să eviți să fii constrâns de unele sau de altele, dar dacă fac partea din viața ta, și oricare ar dispărea, fie și temporar, întreaga ta existența s-ar transformă în haos.
În regimurile totalitare, lipsa acestor resurse fundamentale era frecventă și utilizată adesea că și control. Curentul se întrerupea, apă era mai neagră sau vișinie, era o bucurie când era mai mult apă în clor decât clor în apă.
Îmi amintesc cum lăsam se se decanteze de fiecare dată când veneam în vizită la București, că altfel mi-era scârbă să văd apa aia albicioasă, darmite să o și beau; gazul nu avea presiune și adesea trebuia să fii în gardă să nu vină brusc.
Internetul nu apucase, iar bananele se găseau doar dacă aveai pile. Îmi aduc aminte că dacă mă întreba cineva dacă îmi plac bananele spuneam că aș mânca banane fără încetare, oricâte mi-ai da. Și chiar credeam asta.
Evident nu putea nimeni să mă contrazică, până târziu când mi-a fost spulberată așteptarea. După abundență de banane am realizat că două, trei îmi erau suficiente.
Și eu am gustat puțin din acele vremuri. Acum abundența e invizibilă și doar în lipsa ei ne amintim de vremurile trecute.
Una peste alta aceste elemente necesare pentru a ne mută au lipsit timp de 8 luni în care le-am tot așteptat cu banii în buzunar.
Spre surpinderea mea credeam că cel mai greu lucru este să plătești pentru o casă, nu să aștepți după o casă.
Și ca un reminder, imediat după ce am decis să semnez, chiar și așa , fără utilitățile la alb, a două zi a picat netul. O să vă povestesc despre a doua zi când a picat netul separat, ăla va fi un articol despre perseverență.
Citeam la un moment dat de cineva care obișnuia să-și lege o mâna la spate din când în când și să facă toată treaba în acea zi fără a-și folosi mâna pentru a putea aprecia faptul că are două.
Eu nu am avut disciplină pentru asta și nici măcar ca să-mi acoperi un ochi să văd cât de mult îmi place să îi am pe amândoi cu mine. Am simțit doar când nu mă puteam ridica sau mișca de la durerea de spate, că e bine să nu doară.
La fel ca povestea aia cu rabinul și capra de am povestit-o în emailul anterior.
Oricum, în așteptarea de a cumpără o casă, am închiriat și o rulotă. Încă oscilam între a fi cei care își apăra bucată de pământ și cei care călătoresc.
A fost o experiență însemnată de mine, mai puțîn plăcută pentru momentulul în care cei doi moștenitori încercau să se cătare peste tot și se plictiseau nespus pe drumul parcurs cu viteză redusă tipică mersului cu rulotă.
Știți ca există o aplicație prin care poți să iei o mașină, o modifici cum vrei și o faci autorulota? Evident că mi-a servit Facebook reclame cu asta.
Totul se întâmpla cu ei blocați în scaunele speciale pentru copii ore în șir. Dar când am ajuns la mare copiii au și uitat că sunt cu autorulota; cum uităm și noi că avem apă, electricitate, gaz la cheremul nostru.
Eu însă am fost mai mult centrat pe partea plină a paharului, la câtă libertate îți da, cu câtă ușurintă poți să te muți de colo colo.
Dar n-am putut fără a realiza cum resursele alea abundente, în mod curent, de vorbeam mai sus, apă, curent, trebuie gestionate responsabil că altfel rămâi fără și te simți rapid că-n comunism.
Bine, dacă cu electricitate puteai trăi, fără apă, treacă meargă, dar dacă nu mai aveai acces la baia era greu. Pentru unii că noi, care își propuseseră să fie civilizați oricât de mult ne-ar fi făcut cu ochiul suită de instincte primare care erau și ele cu noi.
Cât despre bani, nu va faceți iluzii că această auto-limitare se referea și la bani. Nici vorbă. Chiar dacă noi am închiriat în extrasezon și era mai ieftin, tot era comparabil cu a închiria un apartament bine aranjat.
Dacă mai adaugi și carburantul și faptul că am lovit hardughia pe dedesubt, că na, e mare și că am plătit reparația sau faptul că ce am închiriat noi era un nivel mai mare de confort, ajungi clar la o cheltuiala pe care mulți ar considera-o mare.
Una peste altă, după experiența cu cortul prin casă bătrânească, cu rulotă, am semnat și am și plătit noul habitaclu.
Acum a mai rămas să ne rugam pentru ca ultima etapă să se finalizeze, însă cu banii dați.
Am evoluat, suntem în democrație și chiar dacă în general uităm de lucrurile astea esențiale pentru că le regăsim într-o aparentă abundență, ele atunci când dispar, ne fac conștienți atât de imperfecțiunile sistemului cât și de lipsa de atenție și apreciere de care adesea dăm dovadă.