Ca de fiecare dată când îmi propun, sau când trec peste etapa de planificare și “ii dau bice”, când încep ceva “de la zero” simt un milion de lucruri aiurea că-mi trec prin minte.
De unde stiu că sunt aiurea, ați zice?
Pai, toate aceste “nostime” gânduri îmi spun cât de irelevant este să fac ce mi-am propus, cât de fără sens, cât de “nimeni nu are nevoie de încă unul”, încă un text să-l citească, încă un curs să-l parcurgă, încă un video să-l vadă sau de încă un proiect.
Și cam așa pentru orice mi-aș propune să fac, că oricum toți au deja o grămadă de lucruri pe cap și fără ăsta, că o să mă fac “de rușine”, că o să mănânc vreo literă, ca o să greșesc vreo formulare, că lumina nu o să fie suficient de bună, că e în romgleză câteodată, și în final că poate ar fi o idee bună să mă opresc.
Nu am idee pentru voi de câte ori și câte idei bune s-au oprit după aceste “paragrafe” nescrise sau neverbalizate, dar la mine se tot repetă.
Iar când vine vorba de scris efectiv, de fiecare dată când mă apuc îmi amintesc de profesorul meu de română din liceu, unii poate ați auzit de el, are un nume memorabil: “d-nul Mortu”.
Și nu vă imaginați că numele ar aduce ceva cu simbolistica morții, per se, cu ritualul de trecere, sau cu ceva din operele literare cu care ne-a “omorât zilele” efervescentei vieți de liceu. Nu, nici vorbă.
Are legătură cu frica teribila de a da ochii cu el, cel mai mult din cauza atitudinii față de greșeală și a severității afișate, pe care sper, cu mintea mea de adult, că o aplica și pentru el însuși.
Sper că nu ar fi avut vreun fetiș masochist cu copiii de liceu. Nu pot bagă mâna-n foc pentru toți profesorii din generația mea.
Însă după introspecții repetate și auto-terapie, am realizat de ce mi-era frică, și cred că nu eram singurul. Mi-era frica să nu greșesc și să nu “mă fac de rușine”.
Pentru că greșeală era văzută, în filosofia domnului profesor, ca “răul cel mai mare”, efortul nu era mai niciodată apreciat, iar imperfecțiunea, ce-o fi însemnat asta, era criticată cu amenințări, critică publică (“shaming” pe englezește) și multe pedepse emoționale legate de note mici și probabilitatea de a nu trece clasa.
Cu toate că într-o discuție liberă, despre vreme, ți s-ar fi părut ceva mai moderat cu criticatul erorii, realitatea era diferită. Și uimitor, sau nu, culoarea politică a d-nului profesor era, a fost și cel mai probabil va fi până la capăt, roșie. Înțelegând ceva mai mult despre Karl Marx, un roșu de-asta spălăcit cu mult “interesul poartă fesul”.
Câteodată uit unde era lecția și mă las convins de gândurile care-mi spun, că poate avea dreptate, și le pun peste celelalte “guri-rele” care-mi spun că poate nu are sens.
Însă măcar o data, din nu-știu-câte încercări, dau curs unui plan, unei idei, unui gând, pun pe pauza perfecționismul, îmi amintesc ceva din înțelepciunea stoică, cum că putem controla doar gândurile, acțiunile și atitudinea pe care o avem despre cum interpretăm realitatea, și-i dau bice.
Cum zicea Friedrich Nietzsche: “Uneori, luptele sunt exact ceea ce avem nevoie în viața noastră. Dacă ar fi să trecem prin viața noastră fără obstacole, am fi schilodiți. Nu am fi la fel de puternici ca ceea ce am fi putut fi.” Bine, între noi fie vorba, nu zicea chiar așa, că Nietzsche nu știa o boaba de română :).
Hiu! A ieșit deja un email.
Sper să reușim mai des să dăm curs mai multor lucruri și dacă vrem să facem cadou un feedback celor din jur mi-aș dori să facem distincția între: “vreau să schimbi ca să fie mai potrivit pentru mine” și “mie mi s-a întâmplat și ar putea să se ți se întâmple și ție”.
O duminică frumoasă!