Despre reguli, ghidaj, instrucțiuni și reticența la respectarea lor
Când semnele din trafic și panourile urbane sunt ignorate, depășite sau absurd de incoerente, nu stârnesc doar haos și devin un risc pentru securitatea publică, dar erodează încrederea în orice regulă
De ce lucrurile nu funcționează în România așa cum funcționează în alte țări europene unde s-au mutat români? S-ar putea să nu găsim aici toate răspunsurile, însă educația pasivă prin semnalizarea urbană este sigur unul dintre motive.
După comunism, ecosistemul a fost atât de perturbat încât mulți români au plecat cât de departe au putut. A existat o perioadă în care din România se pleca mai mult decât din țările aflate în război. Statisticile au fost înfricoșătoare, comparând exodul din Siria, din timpul războiului, cu cel din România, pe timp de pace, iar România a “câștigat”.
Odată plecați, românii au contribuit la dezvoltarea țărilor în care s-au stabilit și s-au adaptat rapid regulilor. Pare logic și este ușor de intuit că, odată ajunși într-un sistem structurat și organizat, lucrurile au devenit organizate și comportamentul s-a îmbunătățit, oamenii “devenind” mai educați.
Iar când vorbim despre comportamentul “românașilor noștri” de afară, suntem adesea surprinși de poveștile despre respectarea uneori “absurdă” a regulilor de către aceștia, contrastând chiar cu localnicii “mai educați”.
Când se întorc în vizită la rude sau la familie, la mulți indisciplina se reactivează, arătând lipsa de respect pentru sistem și, indirect, ca victimă colaterală, noi, ceilalți. M-am întrebat atunci ce declanșează la unii această transformare comportamentală.
Și m-am uitat la propriul comportament. Sigur, veți spune că e o eroare logică și că nu poate fi generalizat. Aveți dreptate, dar nici articolul asta nu pretinde a fi o cercetare științifică. Citiți și vedeți dacă vi se potrivește.
De la primul kilometru în România, conducând pe străzile patriei, după ce ai ieșit din lumea “civilizată”, am întâlnit semnele de circulație și indicatoarele românești, care ar trebui să dirijeze și să ajute la buna funcționare a sistemului.
De la prima restricție de viteză, lucrurile devin mai “clare”; haos, nu claritate, de aia am pus în ghilimele. Devine evidentă abundența restricțiilor, urmată de o serie de semne de “depășire interzisă” care provoacă emoții chiar și celor mai disciplinați dintre noi, în ciuda complexității traseului, dar care au efect infinit și cumulativ.
Acțiunea lor e până la următorul indicator “depășirea interzisă”. Câteodată mă întreb de ce nu inventăm un semn de tipul “Rută cu depășirea interzisă”. Măcar ar fi o comunicare onestă cu participanții în trafic.
Un alt exemplu de disciplină și ghidaj “smart” l-am conștientizat când limita de viteză era înaintea unei treceri de pietoni, totul aparent corect până aici. Dar atenție, nu exista trotuar în acea localitate; iar aceea zebră practic invita cetățeanul să meargă pe marginea carosabilului, cum se zice, “cu atenție”, până la trecerea de pietoni, în loc să traverseze “pe unde îl taie capul”. Să fi fost vreo 20 de locuitori cu toții în acea așezare.
După câțiva kilometri, îți redescoperi flexibilitatea în acceptarea regulilor și înțelegi conceptul de “excepție la excepție”, care reprezintă în definiția autohtonă: valoarea flexibilă a unei reguli când cei care trebuie să o respecte decid că este mai natural să se adapteze situației ad-hoc.
Aceasta se întâmplă apoi peste tot: în metrou, autobuz, pe stradă, la cinematograf, la concert, în afaceri și în legislație… totul devine o excepție de la regulă.
Astfel, lipsa regulilor clare și a instrucțiunilor coerente contribuie zilnic la formarea unor obișnuite și a unei clase de cetățeni care încearcă să găsească sensul și aplicabilitatea “ad-hoc”, în fiecare situație, și să încalce cât mai puțin posibil atât instrucțiunile lipsă cât și regulile scrise.
Mulți dintre cei care au încercat să respecte regulile pe parcursul pandemiei din 2019-2022 au fost văzuți ca absurzi, și în unele situații, pe bună dreptate, regulile având aceeași nuanță de absurditate cu care ne-am obișnuit, lăsând loc de interpretare.
Dacă te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă după ce călătorești prin Europa și te întorci acasă, în România, ca șofer, vei fi surprins de regulile de circulație și de semnele de circulație care, uimitor, de la graniță, nu mai sunt respectate ca atare ci primesc noi interpretări.
Mi se pare fascinant modul în care semnalizarea și instrucțiunile publice contribuie, aproape imperceptibil, la educația civică continuă a societății noastre. Cred că de acolo și buba. Eu nu cred că sunt doar instrucțiuni ce conduc prin spațiile publice, simplificând navigarea, ci joacă un rol vital în cimentarea spiritului civic.
O semnalistică intuitivă, utilă, la zi și accesibilă transforma radical, zi cu zi, simplificând dar și asigurând în același timp securitatea și confortul colectiv.
Poate de “aia”, “ăia” sunt mai puțin stresați. E mai ușor să respecți reguli coerente decât să te gândești care e excepția care se aplică, în acest caz, în mod particular. Eu constat că semnele învechite sau ilizibile nu doar că îmi complică accesul din punct de vedere practic, mă stresează, dar afectează și negativ imaginea pe care o avem despre competența și profesionalismul entităților care guvernează. Și așa foarte șubredă.
Așa că văd crucial designul informațional și necesitatea unei reînnoiri și perfecționări a semnalisticii, încât să ține pasul cu evoluția societății, de la omul de peșteră la omul modern; mai ales în contextul tehnologiilor disponibile. Această formă de educației “pasivă” a societății este mult subestimată, și chiar nelistata ca formă de educație, deși ține cetățeanul mai multe ore atent decât în clasă.
Semnalizarea reprezintă un exemplu concret al influenței pe care planificarea urbană și designul le au asupra nu doar a peisajului fizic, ci și a comportamentului și educației civice ale populației. Și pentru pragmatici, acesta ar putea fi un argument solid pentru investițiile în infrastructura de informare.
Oricum, am observat problema asta încâlcită și în alte țări în dezvoltare, mai la țară, dar parcă pe măsură ce veneam mai spre Estul Europei, devenea mai vizibilă și în orașe.
Dar impactul cel mai grav eu îl intuiesc că e asupra credibilității autorităților și regulilor în general. Când semnalele de trafic și panourile urbane sunt ignorate, depășite de vreme sau absurd de incoerente, nu doar că stârnesc haos și devin un risc pentru securitatea publică, dar, în timp, erodează încrederea publică în instituțiile responsabile de acestea și indirect în orice formă de reglementare.
Acest scenariu îl văd ca pe un câmp minat între cetățeni și autorități, unde semnalistica devine un simbol al indiferenței și incompetenței administrative, în loc să servească drept un canal eficient de comunicare și ghidare.
Contrastul între impactul semnalizării urbane și cel al reclamelor evidențiază o discrepanță notabilă. Reclamele, concepute pentru a atrage atenția, se bucură de un grad de încredere mai mare. Reclamele, de orice natură, trebuie să respecte “promisiunea” față de consumator; altfel se revoltă consumatorul.
Acest contrast sugerează că aplicarea principiilor de design și a strategiei, omniprezente în publicitate, și la semnalizarea urbană ar putea crește semnificativ calitatea și eficacitatea acesteia.
Problema semnelor de trafic temporare, adesea ignorate sau lăsate în paragină, și a marcajelor stradale depășite sau inadecvate, subliniază pentru mine nevoia critică de acțiune și de îmbunătățire în acest domeniu.
Ar fi nevoie de un angajament concret din partea autorităților de a pune pe primul plan nevoile și siguranța cetățenilor, promovând în același timp transparența și responsabilitatea în procesele de reînnoire și întreținere a semnalisticii. Pentru că acestea cer nu doar investiții financiare, ci și înțelegerea impactului negativ semnificativ al plasării la final în lista priorităților.
Semnalizarea și ghidajul în general sunt o necesitate atât în spațiile publice cat și în cele private. Dar acolo inamicul este mentalitatea “oricum nu respectă nimeni”, care dezvăluie pentru mine o deficiență de încredere în eficacitatea regulilor și panourilor, dar și în responsabilitatea civică individuală.
Această atitudine poate fi înrădăcinată într-un trecut unde regulile erau strict impuse, iar abaterea de la ele atrăgea pedepse, posibile pedepse sau mai clar, motive pentru a fi pedepsit. Toate, fără o subliniere reală a importanței respectării lor pentru binele comun.
“De ce sa punem discurile si greutățile la loc dupa ce le folosim, la antrenament?”
“Locus of control” exterior presupune că indivizii percep că evenimentele din viața lor sunt influențate în mare măsură de forțe externe, cum ar fi destinul, norocul sau deciziile altor persoane, mai degrabă decât de propriile acțiuni.
În contextul semnalisticii și regulilor de circulație, această percepție poate duce la ideea că, în absența unei autorități externe care să impună și să pedepsească, nu există motive intrinseci suficiente pentru a respecta regulile sau indicațiile.
Combaterea acestei mentalități necesită eforturi mare pentru a crește încrederea în utilitatea și necesitatea respectării semnelor și regulilor, promovând în același timp responsabilitatea individuală și civică.
Educația publică, campaniile de conștientizare și exemplele pozitive din partea autorităților și a liderilor comunității pot juca un rol crucial în această schimbare de perspectivă.
De asemenea, este vital că regulile și semnalistica să fie concepute cu gândul la siguranța și bunăstarea tuturor, și nu ca mijloace de restricție sau control.
Eu cred că îmbunătățirea dialogului între cetățeni și autorități, precum și implicarea comunității în procesele de planificare și decizie pe subiectul coerenței regulilor, pot contribui la reconstruirea încrederii și la promovarea unei culturi a respectului reciproc și a responsabilității partajată pentru binele comun.