Acum doi ani mă tot gândeam cum să mai ies din zona de confort, că simțeam cum am atins un nivel de platou cu atâta pandemie. Așa că am zis să devin motociclist. Am acționat și acum am dreptul legal de a deveni motociclist. Gata, am adăugat litera A mare la permis și bineînțeles asta nu te face direct motociclist, e doar primul pas.
Însă călătoria mea a început de la gândul de a face ceva de care eram realmente înfricoșat și nu doar pentru că trăiesc in țara in care accidentele rutiere sunt pline de platitudine și unde e normal sa “te facă” cineva in trafic.
Și în locul în care instructorii de la școlile de șoferi, cu foarte puține excepții, sunt niște unchieși, care uită adesea politețea acasă, aia care știu ce e, iar alții încearcă să te convingă că viteza minima pe drumurile naționale e 90km/h, ca altfel stânjenești traficului.
Da, ai citit corect, "minimă". Sigur, o sa spuneti că am nimerit eu aiurea in provincie. Și astea sunt doar cele câteva lucruri care mie, după aproape 40 de ani de viață mi-au sărit în ochi.
Și chiar daca ajungi la final să-i iei peste picior cu replici de felul “să-mi lași numărul să-ți dau sms când ies in trafic, să știi să rămâi în casă, că o să fie ambuteiaj”, tot n-ai cum să nu te gândești câți n-au fost învățați de dânsul și sunt acum liberi în trafic.
Știam despre cum sta treaba cu mersul pe bicicleta: ferește-te de mașini, nu te crede în Danemarca sau în orice țară civilizată și nu uita că dacă reușești să nu mori, sau să-ți rupi vreo mână sau picior, vezi să nu te amendeze poliția pentru că mergi pe unde nu ai voie ca să eviți situații periculoase.
Cum locuiam la Breaza, am ales sa merg în apropiere, la Câmpina, la școala de moto, dar n-aveau locuri decât la un an distanță. Aparent e la mare căutare mersul pe motocicletă. Și din aproape în aproape așa am ajuns la Ploiești.
Aici am găsit în final pe cineva dornic și interesat să stea la umbra sau după caz, în soare, în timp ce eu mă descurc aproape singur să-mi găsesc echilibrul și să mă prind cum sta treaba cu mersul pe motocicletă.
Ai crede că nimeni nu ar fi surprins că atunci când începi să înveți orice, vei fi “praf” și pe măsura ce exersezi faci ceva mai bine. Ai crede ca e absolut normal că ce faci la început nu prea iese bine.
E la mintea oricui ca trebuie făcut altfel decât cum faci, ca așa cum faci, faci prost, căci înveți, ca daca ai fi făcut bine, nu ai fi avut de ce să înveți. Eh, instructorul meu era realmente surprins de întreg procesul.
La un moment dat începusem să cred că dacă nu vii deja învățat te va da afara de la școală. L-am întrebat la un moment dat dacă nu cumva am pierdut eu o parte din training. Apoi am înțeles, aici era cursul de cum să iei examenul.
Și am făcut cum știam, am dat la o parte ce nu pot controla, nu am arătat cu degetul pe nimeni și ca orice personaj digitalizat, m-am instruit de pe YouTube. Apoi la antrenament doar am pus în practică ce-am învățat.
Iar dacă făceam ceva prost, ceea ce se întâmplat aproape la fiecare ședință, știam sigur că am pe cineva în ceafa mea, efectiv în ceafa mea; ca așa e la școala moto, care îmi va exclama mai subtil sau mai zgomotos că e greșit ce am făcut: “hai, bai, Ionuț!” a devenit fraza cheie.
După un timp am și renunțat să mai fiu arogant și să îi zic că poate ar fi mai ușor dacă mi-ar spune cum să fac corect decât să-mi marcheze cât de prost mă descurc. Surprinzător, am primit ceva mai multe indicații în ședințele dinainte de examen. Că doar asta era obiectivul, nu?
Apoi a venit toamna, iarna și am dat examenul teoretic. Greu. Concluzia mea: orice șofer care are permisul de minim 10 ani ar trebui reevaluat. A fost groaznic, pentru ca am conștientizat câte lacune și câte obișnuințe negative am deprins în cei 20 de ani de condus masina.
Poate unii dintre voi sunteți mai buni și când ați învățat legislația ați învățat-o să rămână și când s-a schimbat codul rutier ați studiat modificările ca să dețineți cunoștințele actualizate.
Sau poate ați citit câteva extrase din modificări, sau din auzite, ați aflat cum stă treaba aia pe la sensul giratoriu, că cică e pe invers pe stil nou. Și tot așa.
Eh, mie mi-a fost greu. Am învățat și am învățat, ceva mai mult decât atunci când am luat sala la B. Prima data când am învățat pe bune pentru B, ca am dat și la auto de câteva ori și spre surprinderea mea și atunci trebuia să învăț, nu doar să particip.
Ca la bac, examen de capacitate, examen de admitere si tot așa. Necesită învățat pe bune. Scriu mai multe nu că eu am avut ocazia să le simt chiar pe toate, dar mă gândesc că poate le-ați simțit voi si găsiți vreuna cu care rezonați.
Amintiți-vă toate acele examene de forma “totul sau nimic”. Tipica evaluare “corecta” a realității, cel puțin aici, pe meleagurile noastre. Am învățat că oricât m-aș revolta sau plânge tot atâtea puncte am nevoie să fac ca să trec proba.
Și cum aveam experiența de acum aproape 20 de ani când am picat sala de mai multe ori pentru B, să nu zic chiar nenumărate, am vibrat de frică să nu greșesc o întrebare mai mult decât aveam nevoie.
Am luat. Mi-a plăcut organizarea de data asta, a fost frumos cu monitoare, cu computere. A fost altfel decât cum îmi aminteam eu formularele alea printate cu reguli despre cum se scrie X și cu pixuri insuficiente, în săli prost luminate și cu mirosuri de toate felurile.
Bucuria mea a durat puțin pentru că examinarea practică a fost programată la 6 luni distanță, ca să ai tot timpul din lume să-ți expire și școala și inclusiv examenul asta luat cu mult stres.
Dar na, a venit primăvara, vara și cu ea și examinarea practică. Înainte de examinarea practica, domnul instructor, “hai, bai, Ionut” și-a făcut mai multă milă de incompetența mea și s-a implicat puțin mai mult, plus că mi-a pregătit câteva ședințe ceva mai intense înainte de examen.
Eu am nimerit unul dintre instructorii buni, că altfel era vai de mine. Nici nu vreau sa îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă as fi nimerit la cel care se jura că legea obligă viteză minima pe drumurile europene de 90km/h.
În ziua examenului i-am cunoscut pe Dumnezeu și pe Arhanghelul Mihail. Cei doi “domni”, “zei”, polițiștii examinatori. Știu că erau zei după cum se purta lumea cu ei când pășeau, când ședeau, când rosteau, când se încruntau.
Aceștia își asumau cu falsă modestie rolul divin, cu fiecare respirației, fiecare oftat, fiecare privire, fiecare repetiție a oricărui cuvânt necesar după orice arogant “poftim” pretins de muritorii din jur și de subspecia examinatului.
Nu pretind să înțeleg sau să empatizez cu sclavagismul sau cu tratamentul revoluționarilor în regimurile autoritare, cu toate că am mai citit una alta; dar cred că cartea lui Viktor Frankl ar fi de ajutor.
A venit rândul meu la poligon, supranumit și optulețe, și motocicleta care până atunci era cea mai buna “din parcare” s-a înecat ca proasta la mal. Asta după ce a făcut pâr pâr pâr de câteva ori, lucru care m-a făcut să pun piciorul jos o data, de doua ori și când s-a oprit am scos ambele picioare și am rostit spre Dumnezeu, cu un glas epuizat si aproape pedepsit: “cred că s-a defectat”.
Zeul a rostit “îmi pare rău, dar motocicleta e treaba școlii de șoferi”. Îl durea fix la doi metri în spate. Cred că nedreptatea privită prin ochii mei l-a atins totuși că a mai grăit în completare “eu le-am zis”, făcând referire la școlile de șoferi, “să nu-și mai bată joc de elevi și să le dea motociclete ca lumea”.
Cu capul între umeri, cu casca plecată, m-am urcat în mașină și am părăsit câmpul de luptă, la ordinul zeului, că eu voiam să stau să mă lupt. Instructorul, ceva mai empatic de data asta, mi-a zis ce e de făcut pentru reprogramare.
Eu îmi aminteam doar “6 luni”. Dar ca un vițeluș privind prin gard m-am adaptat, am mers iar la sediul școlii, am plătit ore suplimentare, am revenit la Ploiești și am mers la sediul poliției pentru reprogramarea “online”.
Nu, nu se poate online. Online e doar de prezentare, trebuie mers personal ca să te reprogrameze. M-am adaptat, încă 80km mai târziu am primit sentința: peste alte doar 3 luni.
Acel moment era la doar câteva zile de momentul în care îmi expira atât școala cât și evaluarea teoretică și se reseta jocul și trebuia să o iau de la capăt. Și m-am consider norocos, ca au fost locuri după cum zâmbitor mi-a sugerat instructorul.
Timpul zboară repede. Între timp, am început cursurile pentru barca și am luat permisul de barcă. Dar asta a fost doar un mic hop emotional pe lângă ce urma sa fie proba de la A.
Tot de dimineata, pe la 6:30 de data asta se învârte roata spre Ploiești. 40km mai târziu eram in poligon. Instructorul mă aștepta. Pe drum toate mantrele, rugăciunile și autodeclarațiile de imbărbătare, eram la câteva zile distanță de 1 an de când începusem școala și la mai bine 1 an și jumătate de la primul telefon pe subiect.
Gândeam pozitiv, ascultam muzica de inspirație și asta după ce mai băgasem și un capitol de Jim Rohn. Eram acolo.
Ajung. Și nu știu cum mă taie inspirația, cu o aroganță demnă de un adolescent, îi dau dosarul instructorului, unde verificasem când expira cazierul, data de expirare a școlii o știam pe de rost și îi spun încrezător “mai verifică și tu o data, că nu se știe niciodată”. Apoi arogant adaug “ce naiba să mai fie acum”.
Trebuie să înțelegeți că ședințele de condus în poligon și traseu durează cam o ora și jumătate, câteodată și mai mult, doar ca eu făcând 40km dus și 40km întors până la Ploiești durata crește la 3 ore. Și asta de câteva ori pe săptămână înaintea probei.
Eh, acum eram în poligon, ziua examenului, școala expira la câteva zile, dosarul la verificat la instructorul care analiza fiecare detaliu în amănunt și aud cum rostește “Bai Ionut", cum mă alintă el, "păi ție ți-a expirat fisa medicală”.
Pauză. Știți cum e când realizezi că cineva s-a prăpădit, că s-a întâmplat și nu poți face nimic, nu mai e nicio șansă de a te întoarce la ce era? Creierul tău mai lent încă crede că poate exista vreo magie și ca sa te protejeze cumva, neagă realitatea.
Așa si eu. “Nu se poate”. Apoi mi-am amintit că fac mult prea puțina meditație, mi-am amintit de respirației, că sunt sunt un om spiritual și apoi că nu contează așa mult permisul de A, că na, asta e.
Mai ales că de data asta vinovat eram eu și lipsa mea de atenție la acest detaliu. E la mine, îmi asum eșecul ca un băiat mare și aia e. “Dust yourself off” și băgăm iar școala, sală, traseu, timp, anotimpuri etc
Printre gândurile mele se aude totuși vocea instructorului, răgușită de nevorbit de dimineața: “dar o rezolvam noi cumva, nu te stresa”.
Știi cum e când cineva e super stresat și tu cu bune intenții îi zici să nu se streseze? Și acea persoana imediat se destresează? Eh, nici eu. “Nu te stresa” merge doar ca să umpli golurile în diverse conversații. E un fel de “ahh”.
Ahh! Nu trec 3 secunde și apoi continuă, tot ce trebuie să ai e o adeverință de la medicul de familie și se rezolvă.
La acest moment am început să zâmbesc tâmp. Ca pe asta am simțit-o cum simți durere aia când dai cu degetul mic de colțul patului din lemn; fix după ce am tras jumătate de respirației de speranța a venit această sarcină aparent imposibilă. Eu fiind complet traumatizat de fostul meu medic de familie, la care dura 1 lună să mă programez și care era la cel puțin 1h de condus de mine.
Dar nevasta-mea a schimbat medicul de familie când ne-am mutat. Sigur, era 7 dimineața și medicul meu de familie, asta nou, era la 40km de mine. Abia m-am mutat la ea și nu aveam nici măcar numărul de telefon. Și oricum era aiurea, să o sun cu noaptea-n cap și la ce să ma aștept.
Am sunat pe singurul număr pe care îl aveam, sperând să fie al doctorului. Era asistenta, care a răspuns cu greu fiind în concediu. Zic povestea, degeaba. Ca era în concediu, mi-a repetat.
Apoi zic temător: “pot să o sun pe doamna doctor?” “Sunați-o, dar mai târziu că nu cred ca ajunge la cabinet așa devreme.” Aici eram atât de blocat de ce acțiuni pot lua încât am omis să-i spun să-mi dea și numărul doctorului, că nu-l aveam.
De aici a mers șnur, apel, imediat a răspuns, “pai ați mai luat adeverința acum ceva timp”. Eu uitasem. Ea și-a amintit. Zice “sigur, imediat vă trimit pe telefon”.
Eram în extaz, nu mi-a venit să cred. M-am băgat să mai fac câteva poligoane de fericire. Ca na, repetiția e mama învățăturii. Plus că, degeaba o rezolv eu cu adeverința, apoi cu fișa medicală, dacă pic poligonul.
Fac optuletele și după câteva serii, primesc adeverința. “Acum doar faci prezența și mergi rapid să-ți faci fișă”. A doua replica a fost binevenită, că nu am înțeles urmărul pas. “S-a mai întâmplat, nu ești primul, nu te stresa, se rezolvă”.
Ok. La clinica a mers brici, era o clinică specială pentru adeverințe pentru examene de șoferi, vreo trei-patru cabinete în care am tot discutat ce defecte am. Să fi fost vreo ora de când am ajuns și eram la ultimul cabinet, mai aveam aici și gata, înapoi la examen.
Când am intrat la oftalmologie, eu vesel îmi declar handicapul, la care doctorul zice relaxat “am nevoie de ochelarii dumneavoastră”, “trebuie să îi am ca altfel nu vă pot da avizul”.
Ce nu v-am zis e ca eu aveam doar lentile de contact, ca să-mi între casca și nicio pereche de ochelari de vedere prin masina. Toți erau la 40km distanță.
După ce mi-am recăpătat respirația, îmi iau avânt și zic: am lentile de contact. “Da, dar tot am nevoie de ochelarii dumneavoastră”. Aproape cu lacrimi în ochii mei uscați de la lentile îi spun rapid povestea și cu un nod în gât zic “va rog, chiar nu se poate face nimic”.
S-a îndurat de mine și zice: luați loc. În câteva minute eram în mașină și mă întorceam spre poligon, în mintea mea îmi ziceam “mergi regulamentar, asta îți mai trebuie să te oprească poliția”
Doua, trei semafoarele mai târziu, am ajuns la poligon, că Ploieștiul e micuț, mai ales când ești motivat. Toată lumea dăduse poligonul și trăgea de timp să vin eu. Parchez. Și aud aproape de polițist cum cineva rostește cuvintele “a venit”.
Abia ce am parcat, am pus dosarul pe masa, am zis mulțumesc, mi-am cerut scuze excesiv. De data asta era un om normal examinatorul, cred că zeii de data trecută erau la ceva pomană. Am prins puțin curaj.
Când a zis “haideți, că doar dumneavoastră ați mai rămas” au început să-mi tremure picioarele și între gât și piept se formase așa ca un măr mic, respiram des, ce-mi doream după atâta alergătura e doar să nu leșin înainte de probă.
Am vorbit pe șcenă, dar nu se compară, nu am simțit atât de intens cum picioarele mi s-au înmuiat, inima era pe multe bătăi, nu doar ca eram în priză de dimineață, dar asta era, acum se întâmpla.
Doua minute și 45 de secunde de maxima intensitate. Orice greșeală însemna nu doar că nu luam permisul, școala expira, trebuia să dau iar sala, trebuia să revizitez Ploieștiul, iar programări “online” la sediu poliției, iar lecții cu drumuri, iar cu “hai, bai Ionuț” în ceafă, se termina vara și probabil aș fi fost programat la sală în 2023 cel mai devreme, iar adeverințe medicale, iar clinica specială și tot așa.
Am gândit fiecare mișcare, fiecare încordare, fiecare înclinare, fiecare aruncare cu privirea. Nicio greșeală; eram triumfător. Și după ce am ieșit de la opturi am mulțumit motocicletei că nu s-a mai înecat sau mai rău, oprit de tot. Era aceeași.
Instructorul a găsit de cuviință să îmi explice că atunci când am picat prima oară nu a murit motocicleta ci eu, datorită emoțiilor, am ținut piciorul pe frâna doar că nu mi-am dat eu seama.
Am zis: “bine”. Tocmai ascultasem un topic legat de a nu mai urmări tot felul de aberații care te consumă emotional și energetic și asta ar fost acel tip de subiect.
M-am bucurat că am terminat cu poligonul. Dar pentru că am fost ultimul care a dat poligonul voi fi și ultimul care va pleca la traseu. Dar până atunci, aștept. Cu fiecare traseu de 25-30 de minute, deci la 8 oameni înaintea mea, cam 4h urma să aștept, asta dacă oamenii nu fac vreo greșeală și îi pică.
N-a picat niciunul. Iar eu am avut suficient timp să mă gândesc la toate greșelile pe care le fac zi de zi în trafic și pe care aș putea să le fac cu ușurintă și la proba de traseu.
Pe la mijlocul zilei mi-a venit rândul la traseu. După ce de dimineață m-am trezit cu noaptea-n cap, am condus până la Ploiești, am avut suișuri și coborâșuri emoționale, dacă pot să mai dau examenul sau nu, am alergat după fișa medicală, am plâns la oftalmologie, am tremurat la poligon și am așteptat echipat pe o zi călduroasă de vară mai bine de 4h, m-am hrănit doar cu apă, am stat în permanență sub presiunea faptului că expiră școala și trebuie să o iau de la capăt dacă pic.
Am luat. De data asta instructorul a fost cheia. În 25 de minute de mers in trafic cu el în spate și poliția în cască, l-am iertat pentru toate “ba”-urile, pentru toată lipsa de răbdare de la antrenament, pentru toate tehnicile de predare la care chiulise, pentru toată agresivitatea și am apreciat sprijinul, care acum era oferit cu o calamitate surprinzătoare.
Poate avea legătura cu faptul că orice ar fi zis ar fi însemnat sa ma pice direct. Nici acum nu-mi dau seama dacă cuvinte cheie precum: pieton, autobuz, așteaptă, hai, pe liber, semnalizăm, oprim erau în mintea mea cu vocea lui de la antrenament sau era vocea lui în acel moment.
Într-un final, am reținut câteva lucuri esențiale de la domn profesor, marcate ca “dacă nu faci asta, dau ăștia peste tine”.
Am scris povestea ca să o citesc mai târziu, să nu uit detaliile, îmi aduc aminte cum a fost, că pierdem din detalii de-a lungul timpului. Cât despre astăzi, am condus noua mea prietena pe două roți, copiii au găsit o formă foarte practică să o numească, i-au zis “Yama”. Mie îmi place să-i zic ca-n buletin “Yamaha XSR700 xTribute din 2022”.
Asfalt uscat în toate călătoriile!