Am întâlnit oamenii care își doreau să stea toată ziua la soare, sub briza mării, a oceanului, pe o plajă cu nisip fin unde să mediteze privind valurile, cu un cocktail mereu rece lângă un șezlong sub un palmier.
Și-au stabilit de la începutul vieții lor această fotografie, care nu ar trebui să fie mai mult decât un poster de vacanță. Am dat iar peste tema asta cum ascultam a 10-a regulă din “12 reguli despre viață” ale lui Jordan B. Peterson.
Dacă gândești cu mintea întreagă această propusă utopie, realizezi repede că după 4-5 cocktail-uri ești rupt de la alcoolul ăla îndulcit care se duce direct în cap și o parte în picioare. Iar dacă nu bei 2l de apă între timp te topești instant. În multe cazuri vei simți o durere de cap teribilă în care simți cum tâmplele pun presiune pe ochii care par că vor să iasă din orbite ca să scape, dar nu pot.
Imediat cum te trezești la realitate, peste câteva ore, esti fie fript de soare sau tremurând de frig, ești atât de mahmur că abia poți să te ridici și să găsești cu ușurință baia.
După câteva astfel de zile, dacă o ții așa, o să-ți fie lehamite să mai miroși Margarita sau Long Island, sau orice altceva care ar avea mai mult decât apă cu lămâie în compoziție.
Dacă ești mai cumpătat și doar ții cocktail-ul în mână și bei doar cât să-ți umezești buzele, după 7-8 zile ești mort sau moartă de plictiseală și scârbit sau scârbită de atâta cocktail încălzit de soare.
O ții așa o jumătate de an, o să te uiți la tine cum vegetezi și la o simplă introspecție vei realiza cât de jalnic arată alcoolismul asta de vacanță când se transformă în mod de viață.
La interviuri, obișnuiam să pun întrebarea “ce ai face dacă ai avea o sumă nelimitată de bani”. Apoi ascultam ce voiau să facă oamenii când eliminam bariera banilor.
Unii erau plini de clișee, alții încercau să intuiască ce răspuns ar fi cel mai potrivit să-mi dea și unii erau veritabil surprinși de gânduri pe care nu le-au mai avut niciodată.
Unii pot înțelege detaliile doar dacă trec prin experiența propriu-zisă și doar unii înțeleg când ajung la nivelul ăla de maturitate și depășesc stadiul gândirii dihotomice, în alb sau negru, și doar când văd ceva mai mult decât doar ce e “în focus”.
Vă explic cum am ajuns să învăt și să și folosesc cuvinte din astea complicate și greu de reținut, precum distorsiuni cognitive, gândire dihotomică sau propoziții particular afirmative și particular negative, din astea care încep cu “unii”.
Nu toti copiii vor deveni avocați sau doctori, nu toți copiii vor deveni programatori sau profesori, nu toți copiii vor deveni economiști, scriitori sau creatori de conținut, nu toți vor avea succes în lume digitală sau vor ajunge la stabilitate financiară până la 30 de ani și se vor pensiona apoi la 40.
Unii vor lucra doar cu vocea, cu mintea, iar unii nu vor ieși din casă și totuși vor creea valoare mai mult decât cei care vor sta toată ziua pe străzi. Dintre care, unii vor produce valoare și stând pe străzi.
Unii își folosesc mâinile iar prin muncă fizică sau prin compoziții artistice devin semnificativi. Am încercat și eu asta, dar mi s-a părut un efort prea mare să echilibrezi toate abilitățile.
Pare mai ușor să rămâi concentrat pe una singură. Până la urmă ai nevoie de 10 ani să devii cu adevărat iscusit.
Știi ce mi se pare mie însă cel mai greu? De unde naiba să fi știut eu ce vreau să fiu, ce vreau să fac, când aveam o minte atât de necoaptă, când mi-am construit așteptările și mi-am planificat, mai meticulos sau mai puțin, unde voi fi peste 30 de ani? Eram un copil cu pretenții de adult.
Iar în jurul meu, unii adulți, produși de propriile lor așteptări din copilărie, care dacă nu au eșuat, nu erau altceva decât modelele pe care le-au gândit despre ei când erau în propria lor adolescentă.
Unii vor rămâne acolo, fără să iasă triumfători sau transformați, unii vor rămâne singuri și le va fi bine și alții nu. Iar unii își vor căuta un partener care e ceva mai “disruptiv”, pentru a rupe din monotonie.
Unii o să aibă provocări în viața adultă, de multe ori din cauza lucrurilor pe care nu le pot controla, iar alții o să aibă mai mult noroc și vor avea o viață liniștită. Unii vor fi supărați de atâta acalmie și în lipsa aprecierii momentului vor încerca să rupă monotonia și vor face lucrurile alea care le aduc un pic de haos.
Și așa am ajuns la consultul psihiatric pentru înscrierea la școala de șoferi pentru categoria A. Asta dupa ce am pus pe pauză audiobook-ul cu Peterson.
Aproape ca m-a picat domn doctor, care făcea un soi de evaluare rapidă pe baza observației asistat de câteva întrebări exploratorii. Printre altele, cum îmi evalua el superficial nivelul de normalitate, m-a întrebat dacă am făcut armata.
Eu foarte senin îi spun că era ultimul an în care armata era obligatorie în Romania și m-am înscris repede la a doua facultate, la Agronomie, pe care abandonat-o imediat dupa ce s-a renunțat oficial la stagiu obligatoriu. Ce mândru eram pe vremuri că am păcălit sistemul.
Apoi, relaxat, domnul doctor mă întreabă “dacă ar fi armata obligatorie, te-ai duce”. Eu, ca și când aș fi făcut un complex exercițiu de profundă judecată, zic “da, m-aș duce”, reevaluând cu ceva mai multă maturitate decizia de acum 20 de ani.
Psihiatrul râde pe sub mască și-mi zice: “nu ai fost atent”. Mi-a luat câteva secunde până am realizat ce se întâmplase și că obligativitatea anulează opțiunea. Râd și eu și aștept rezoluția. Sunt apt, domn doctor?
Ce naiba știam eu la 20 de ani? Reiau cartea și citesc despre un exemplu cu cineva care își propusese să se pensioneze la 45 de ani și apoi toată viața a luptat pentru acel moment realizând pe parcurs că nu asta era dorința sa.
Ce știe copilul sau eul mai tânăr despre așteptările adultului de 50 de ani? Sau adultului de peste 20 de ani? Te face să te întrebi puțin dacă ce construiești acum e ceea ce vei dori tu peste 20 de ani, de la tine, sau de la ceilalți, nu?
Când m-am urcat prima dată pe scenă, era la teatrul Bulandra, era frig in sală și întuneric, ca la repetiții; toată lumea era nervoasă și obosită de pe drum, o băbuță mică dirija toată nebunia și era nervoasă rău când am ajuns noi acolo. La un moment dat am crezut că o să îi ia la pălmuit pe toți, pe rând.
Era supărată foc. Îi lipsea o actriță care se îmbolnăvise și nu avea cine să joace rolul ei pentru festivalul de a doua zi.
Amicul meu zice: urcă acum! Știam că asta e momentul, că de-aia eram acolo. Îl pregătisem înainte.
Îmi aduc aminte și acum cum îmi tremurau picioarele și dinții, ce dinți, bărbia abia că puteam să mă prefac că zgâlțâia de la frigul din sală. Învățasem bine replicile, că oricum erau câteva cuvinte.
Am tras aer in piept. Le-am zis! A durat o secundă și din sala aia întunecată, doar cu reflectoarele care-mi veneau fix în ochi, eu, deja chior, se aude aceeași băbuța: dă-te jos, că ești penibil!
Aveam 15 ani și băbuța era doamna Cătălina Buzoianu. Probabil că s-a simțit aiurea că mi-a rupt sufletul meu de artist în devenire că până la final mi-a găsit ceva de făcut pe scenă.
Am fost atât de extaziat că am jucat, eu, un adolescent, în Chira Chiralina. Am vrut sa ma fac actor.
De-atunci am mai urcat de multe ori pe scenă și am învățat cu fiecare sală și de la toți cei care mi-au zis fie bravo, fie că n-au înțeles nimic din ce le-am zis. Dar nu in rolul de actor.
Am spus povestea asta unui tânăr care voia să fie copywriter când și-a exprimat dorința într-o agora virtuală plină de adulți care și-au propus în tinerețea lor să devină buni în “d-ale scrisului”.
Sfaturile au fost sincere: bagă multă gramatică, fă multă muncă voluntară, lasă banii pe mai târziu, scrie pentru că-ți place, scrie pentru că vrei să captezi atenția, scrie pentru că vrei să suspine cititorul.
Și apoi, eu i-am zis că cine știe, poate nu scriitura se dovedește a fi pasiunea sa sau “ikigai”-ul său. Ca na, nici eu n-am ajuns actor.
Am vrut să “dau la teatru”, dar nu am dat. Am avut ocazia să cunosc un actor, doi, să trăiesc puțin din viața lor înainte să decid că nu e și pentru mine. Poate nu aș fi ajuns ca ei, nu că ei nu ar fi avut o viață plină de însemnătate.
Unul dintre ei în mod special, un actor, un artist, un prieten, care și-a dedicat mai toată viața teatrului și artei, într-un moment de reflecție, mi-a subliniat câteva dintre provocările meseriei sale. Uite aici îl puteți urmări, că și acum își trăiește ikigai-ul.
Am ales psihologia și analizând în comparație cât de greu le e actorilor acum, mă bucur că m-am pricopsit cu câteva noțiuni și câteva idei despre oameni. La urma urmei, oameni întâlnim peste tot, orice am decide să facem și când nu întâlnim oameni ne avem pe noi înșine să ne purtăm de grijă.
Având în vedere că toate profilele noastre de succes le construim când suntem ușor infantili, nu putem decât să sperăm ca am nimerit-o sau că pe parcurs am decis să schimbăm ceva la obiectiv.
Și întrebarea mai grea e, ce facem astăzi, cu mintea adultă, cu maturitate și înțelepciune ca să descoperim care este “ikigai”-ul nostru fără a rămâne ancorați în poveștile pe care ni le spuneam despre noi în viitor.
Victor, în newsletterul lui scrie despre câteva meserii ale viitorului, despre care nu cred că ai auzit, dar vei auzi, și pe lângă astea și altele despre care încă nu a auzit nimeni.
Poate ce faci acum nu va mai avea căutare, în schimb noi meserii vor putea deschide porți: Augmented Reality Storyteller, World Builder, Ad-Blocking Expert, Ethics Officer, Data Investigator, Predictive Customer Service Agent
Și adaugă în newsletterul său, la care vă recomand să vă abonați și fișele posturilor și pregătirea necesară.
Dacă nu vă ajută pe voi, că voi știți deja, poate vă ajută când vă jucați de-a părinții și decideți să nu îi învățați să fie ceva ce e azi și îi ajutați să dezvolte acele abilitați care sunt potrivite pentru oricare ar fi descoperirea pe care o vor face despre menirea lor.
Unul dintre motivele pentru care mi-a fost teama să scriu a fost, pe lângă frica de foaia albă, faptul că tendința, firească, este de a avea încredere în gândurile mele și de a îmi ghida comportamentul în funcție de ele.
Până aici totul bine, având experiența situațiilor în care gândurile mele m-au alertat atunci când a existat un pericol sau m-au ghidat în a rezolva o problemă. Sunt însă și situații în care mi-am pus întrebarea “de ce” gândesc așa, de câteva ori la rând, să analizez sau să caut argumente care susțin sau nu un gând, și asta înainte de a acționa.
Mintea face în permanență conexiuni între gânduri, idei, acțiuni și consecințe, chiar dacă acestea au sau nu o legătură de cauzalitate între ele.
Și uite că pe lângă definiția distorsiunilor cognitive, ați aflat încă un motiv pentru care, când nu am primit suficient de multe răspunsuri am rămas sceptic și m-am oprit din a acționa.
Rămâne cum am stabilit: că putem controla gândurile, acțiunile și felul în care reacționăm și cam atât.
Trag speranța că unii dintre noi și-au găsit deja acel motiv al existenței, apoi, vreau să cred că unii au renunțat la construcțiile șubrede ale tinereții lor și s-au transformat, sau măcar se vor întreba și vor actualiza propriile lor idealuri.
Ce sunt convins este că unii vom continua să căutăm care este menirea noastră, “ikigai”-ul pentru o lungă perioadă a vieții. În graficul de mai jos e explicat “ikigai”, un concept japonez, ce reprezintă “motivul pentru care exiști”. Este adesea explicat și asociat cu cei mai longevivi locuitori ai insulei Okinawa și cu stilul lor de viață și perspectiva lor asupra muncii.
Pentru mai multe pe subiect puteți începe de la cartea Ikigai de Ken Mogi, dar sunt multe cărți pe subiect.
Și ca-n totdeauna dacă nu v-ați abonat deja la emailurile mele, vă invit să o faceți!